Criza scuză miza

Dacă aveam impresia că 30 noiembrie a schimbat ceva, ne-am înşelat din nou. Neruşinarea este şi în această legislatură caracteristica principală comportamentală a noilor parlamentari, diriguiţi de marii conducători, care înainte de Crăciun vor să fie pregătiţi pentru înfruntarea de la anu’ cu marea criză. Aici rămâne de stabilit despre ce criză e vorba: cu cea a PDL-ului care în sfârşit poate guverna cu 3 mandate în plus, cu cea a PSD-ului care este zdruncinat de pumnii daţi în masă de baronii care au ajuns la fundul sacului sau de criza economică. Şi în ultimul rând mai pot fi găsite nuanţe definitorii: cum ştim în care criză suntem, dacă încă nu am apucat să trăim bine? Vorbim despre criza eternă din ţara românească sau despre uraganul financiar internaţional, despre prăbuşirea pauşată a pieţelor financiare răvăşite de avariţia celor de pe Wall Street?

România este ferită de criza financiară, după cum o spuneau până ieri toţi politicienii şi economiştii optimişti. Când însă au apărut primele disponibilizări în masă, care nu sunt decât vârful aisbergului, toată lumea a început să speculeze fantomele crizei financiare în scop electoral. De aceea, figurile tehnocraţilor au fost obsesiv promovate. Una dintre aceste figuri este cea a eternului candidat „pe mână moartă”, Stolojan sau Robocop după cum îl numeşte presa de la Bucureşti.
„Un om care a lucrat la Banca Mondială”, „fost premier”, „omul de încredere al lui Băsescu”... Sub aceste afirmaţii se ascunde adevărata identitate a candidatului Stolojan, care niciodată nu a reuşit să convingă majoritatea electoratului pentru că a fost mercenarul politic prin excelenţă. La ultimele alegeri uninominale, culmea, nu a fost votat nici partidul şi nici lista, ci Băsescu, preşedintele ţării. Ridicolul făcut de acest nou episod din tragi-comedia politică a României s-a văzut în zilele următoare alegerilor. Încă din prima seară, câştigători erau şi PSD-ul şi PSD-PC-ul şi între timp PNL-ul se credea floarea cu doi grădinari. Până la urmă, după răsturnări ridicole pe parcursul numărătorii voturilor, cei doi grădinari s-au luat de mână după ce şi-au dat în cap 4 ani şi au decis să formeze un guvern „istoric” sub preţioasa titulatură a unei convenţii intitulate „Parteneriatul pentru România”. Pesediştii şi pedeliştii, adică Geoană - Mitrea şi Băsescu – Stolojan au acceptat să se despoaie de cămaşa de forţă a doctrinelor, încercând să dea vina pe PNL, că ar fi fost inflexibil la negocieri şi, desigur, pe criza financiară.
Norocul clasei politice româneşti a stat în această circumstanţă „fericită” a crizei financiare, pentru că numai aşa s-a putut înregistra o participare cât de cât onorabilă la vot, ca să nu o numim aproape revoltător de slabă.
Acum însă, după ce toţi s-au culcat cu doctrina celuilalt, doar de dragul banilor, s-a văzut că politica românească nu s-a schimbat odată cu aiureala votului uninominal. Singurul lucru care se desprinde din toată această negociere a fost însă lipsa de onestitate şi lipsa oricărui angajament faţă de electoratul care i-a trimis pe pesedişti şi pe pedelişti în Parlament. De altfel s-a observat că „foamea” de guvernare a făcut noua „haită” de politicieni să-şi atace proprii lideri. Ion Iliescu a fost „pensionat” şi trimis la colţ împreună cu Adrian Năstase, iar Mitrea, cu sechestrul pe casă de la DNA, a pactat acordul lipsit de verticalitate cu PDL-ul.
În toată această poveste, Băsescu este un participant din umbră, dar a cărui prezenţă se simte peste tot. Lipsa de demnitate a PSD-ului, care ar fi avut şansa să se lepede de imaginea negativă creată de-a lungul anilor de liga baronilor locali sau de înavuţirea peste măsură a unor oameni cu idei „socialiste” din partid, a făcut ca acum să-şi semneze sentinţa de moarte prin eutanasiere.
Episodul cu UDMR-ul care intră la guvernare cu PDL-ul şi care pare să fie scos de acolo ulterior de PSD, pare să fie un troc chiar mai ruşinos decât cel dintre cele două partide majoritare. UDMR-ul semnează o colaborare la guvernare cu PDL-ul, ca să poată servi drept roabă pentru mortul PSD ce ar urma să fie exclus ulterior, iar pesediştii văd dinainte capcana şi se feresc. În cele din urmă iese UDMR din schema guvernării, dar cu ce preţ pentru PSD? La anul maghiarii vor vota cu Băsescu la preşedinţie. PSD-ul era cât pe ce să accepte şi UDMR-ul la guvernare, după ce renunţase uşor la revendicarea ingenuă a postului de premier. În cele din urmă, cei doi „papagali” politici şi lideri ai unor partide lipsite de orice credibilitate, au semnat „parteneriatul pentru România”. Adică devin parteneri pentru România, de dragul ei. La o zi de la semnarea tratatului de împărţire a viitoarelor fonduri europene şi a resurselor care încă nu le-am dat pe comisioane, Stolojan renunţă la guvernare, fără să dea nicio explicaţie. Omul care i-a luat locul este Emil Boc, mâna dreaptă la propriu, a preşedintelui Traian Băsescu. Aşadar, diversioniştii şi mercenarii politici fără scrupule şi-au dat mână cu mână ca facă un „parteneriat pentru România” şi se aşteaptă ca electoratul să creadă asta şi să se întoarcă, cuminte, peste un an, la votul pentru viitorul preşedinte al României.

Publicat la 17 decembrie în Român în Lume

+++...

Abandonul electoral

Aşa cum ne-am aşteptat, după aproape 20 de ani de democraţie în care ne-am plâns mereu de problemele politicii româneşti, făcută de „găştile” de partid, românii au votat la primele alegeri uninominale tot cu partidul. S-a făcut tam-tam pe marginea votului uninominal că ar regenera politica românească, că ar curăţa haznaua în care se scăldau până acum reprezentanţii neamului şi de fapt nu s-a întâmplat nimic de genul acesta. Singurul semn al evoluţiei este reducerea numărului de partide parlamentare, fapt pentru care putem spera ca la un moment dat vom ajunge să avem o politică românească echilibrată de 2 – 3 partide majoritare.

Până la alegerile din 30 noiembrie 2008, majoritatea alegătorilor, adică cei care au renunţat să mai aleagă, a decis să nu mai voteze. Motivele electoratului pot fi variate, dar unul singur este evident: văd aceeaşi Mărie cu altă pălărie, indiferent de rezultate.

După numărarea voturilor de la alegeri, când încă se vorbea de rezultate parţiale, PSD-ul conducea cu câteva procente în faţa PDL-ului, ambele partide fiind pe la 36%, urmate la o distanţă mai mare de 15 procente de către PNL. PRM-ul se sufoca sub pragul electoral, împreună cu PNG-ul, iar UDMR-ul răsufla uşurat cu cele 6 – 7 procente pe care le obţinuse.

Încă o dată abţinerea a fost votul majoritar, atât în ţară cât şi în diaspora. Dintre cele 3 milioane de români din străinătate au votat doar 24 de mii. Aşadar, votul democratic nu pare să aibă valoare pentru majoritatea românilor. Atunci când cetăţenii nu mai cred în mecanismele propriei societăţi democratice, înseamnă că se autoexpulzează. Iar în cazul românilor nu se poate spune că cei care nu votează trăiesc prea bine ca să le pese de cine guvernează. Românii nu cred în politicienii români, pentru că nici aceştia la rândul lor nu cred în propriile doctrine. Electoratul majoritar îi urmează pe cei consecvenţi, iar în România puţine partide au păstrat linia doctrinară după 1989. După majoritatea „tăcută” care refuză să mai fie înşelată de cacealmaua alegerilor democratice, rămâne doar electoratul din ce în ce mai mic al partidelor mari, care nu întotdeauna ştie ce votează şi, atunci când o face, o face sub un impuls emoţional. În concluzie, 6200 de voturi pentru cei 650 de mii de români cu drept de vot din Spania nu pot fi definitorii. Abţinerea masivă sau participarea masivă la un scrutin se susţine pe un consens general, uşor de identificat de către toţi alegătorii. În cazul alegerilor din 30 noiembrie, alegătorii nu au văzut niciun motiv, niciun program electoral în care să creadă sau pe care să-l creadă. Ca şi în afaceri, încrederea stă la baza politicii, căci ea însăşi constă în legătura de încredere care poate exista între mai mulţi indivizi, dornici să încredinţeze propriile resurse spre administrare unuia dintre ei.

După ani de zile de dezamăgiri, electoratul a renunţat să mai aleagă, pentru că simte şi are convingerea că votul său nu contează. Bineînţeles că votul contează oricum, însă alegătorii cred mai mult decât orice că acesta nu mai contează pentru ei sau pentru ceea ce cred ei.

Ca să fie recuperată încrederea în politică sunt doar două soluţii complementare: reeducarea electoratului şi reciclarea clasei politice. Politicienii români sunt lipsiţi de creativitate şi sunt mereu trădaţi de lipsa de educaţie politică, iar alegătorii nu au niciun motiv ca să urmărească politica.

Acum, vorba pluguşorului, „mămăliga-i cât nuca şi o păzesc doişpe cu măciuca”. Pe cele câteva voturi exprimate într-o zi friguroasă de noiembrie se bat 3 mari partide care vor să guverneze cu orice preţ, indiferent dacă vor fi nevoite să se dezică de propria doctrină.

Indiferenţa cetăţeanului faţă de societate este un simptom deosebit de grav, iar abandonul electoral are efecte pe care le vom resimţi mulţi ani de acum înainte. Din păcate, într-o societate democratică votul rămâne singura posibilitate de a schimba lucrurile, iar clasei politice actuale îi convine ca românii să nu voteze.

În mod clar, românul din străinătate nu se simte legat de România, chiar dacă plânge de câte ori are ocazia de dorul meleagurilor natale şi chiar dacă la orice prilej scoate naţionalismul de paradă. Pe lângă faptul că majoritatea liderilor politici sunt responsabilii principali pentru apariţia emigraţiei masive, românii din străinătate se simt izolaţi şi până când nu ajung să se integreze în societatea de adopţie nu pot avea poziţii clare din punct de vedere politic.

La alegerile din 30 noiembrie, politica românească a primit o nouă corecţie din partea electoratului, prin indiferenţa colectivă. Românii au întors de mult timp spatele politicii, pentru că de prea mult timp politica însăşi s-a făcut fără ei. Viitorul societăţii depinde de voturile exprimate la urne şi dacă urnele sunt goale, acesta este lipsit de validitate.

Publicat la 3 decembrie 2008 in Roman in Lume 

+++...

Istoria momentului

Trăim momente istorice, fără îndoială. Noul preşedinte al Statelor Unite ale Americii este un american de origine africană, între timp criza economică se dezvoltă într-un mod suspect de „armonios”, iar românii de pretutindeni îşi aleg viitorii parlamentari printr-o modalitate inedită.

Harta geopolitică suferă schimbări profunde din cauza actualei crize economice, provocând asemănări dureroase şi la scară redusă cu averile înjumătăţite ale bogaţilor de ieri, scăpătaţilor de azi.

Marile puteri ale lumii se adună să dezbată „problemele” doar atunci când ajung la numărul 20, ca o ironie batjocoritoare la adresa presupusei organizări raţionale a lumii moderne, care se vrea calculată şi echilibrată pe baza unor principii matematice.

Dacă până acum mai aveam îndoieli, acum aş fi naiv să nu cred într-o conspiraţie mondială ale cărei scopuri ne sunt necunoscute. O asemenea criză economică era previzibilă şi a fost de neprevăzut doar pentru că faptul că până mai ieri consumam de cele mai multe ori doar de dragul de a consuma. Dezmăţul consumului goleşte de semnificaţie până şi puterea cuvântului a avea. Ai şi n-ai în acelaşi timp, pentru că ceea ce ai fie sunt articole cumpărate în rate, fie sunt oferte la 3 plus 1. Obiectul dorit îşi pierde din importanţă odată cu uşurinţa cu care se poate obţine. Camerele de joacă ale copiilor sunt pline de jucării amestecate, rupte, incomplete şi lipsite de viaţă. Camerele de zi ale adulţilor sunt pline de obiecte de care nu au nevoie şi pe care le-au cumpărat doar pentru că erau la ofertă sau doar dintr-un moft. Trăim într-o lume a belşugului născut din nimic. Putem avea tot, dar nu ne aparţine nimic în realitate. În plinul vieţii moderne golite de sens, simţi uneori nostalgia camerelor goale, lipsite de tehnologie, de telefoane mobile, de modemuri. Simţi, fără să fi trăit vreodată, nostalgia bicicletelor, a maşinilor cu geam cu manivelă şi a generaţiei hippie. Îţi doreşti să nu se fi schimbat lumea în care trăiam acum 20 de ani, cu locuri de joacă pentru copii, cu trafic rutier de weekend şi cu maşini parcate sub prelate decolorate.

Lumea în care trăim însă s-a înstrăinat de noi. Acum, realitatea oscilează între ştirile online şi conversaţiile pe mobil sau pe messenger. Petrecem atât de mult timp cu tastele înfipte în degete şi cu ochii aţintiţi la un ecran feeric de calculator, pentru că de fapt ne dorim să ne ridicăm. Ne luptăm cu unelte raţionale ca să obţinem iraţionalul. Ne zbatem să facem faţă angajamentului social, doar-doar vom ajunge să ne eliberăm de sub stăpânirea sa. Contractul social constă însă în asociere până la atingerea comună a scopurilor, iar după acel ipotetic şi irealizabil moment, societatea nu mai poate exista, pentru că indivizii pot fi independenţi. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple niciodată, societatea în care suntem captivi are menirea să ne ţină ocupaţi pentru a fi mereu motivaţi să sacrificăm din timpul nostru vital ca să atingem „obiectivele marcate”. Criza economică actuală controlată sau nu, determinată sau nu, are aparenţa unei făcături. Oricum e binevenită, pentru că zguduie din temelii o societate occidentală a albilor, consolidată din furturile seculare comise în ţările subdezvoltate în mod intenţionat. Totuşi, o lume perfectă a îndestulării controlate şi a necesităţilor satisfăcute în mod egal pe tot globul este iluzorie în acest moment, pentru că şi cei care trăiesc bine, şi cei care trăiesc prost ca primii să trăiască bine sunt captivi într-o iluzie economică bazată doar pe perspective. Moartea perspectivelor de creştere a fost detonatorul crizei economice sau cum s-o fi numind această manevră mondială de subjugare a ţărilor faţă de scopurile vizibile ale marilor corporaţii, supuse la rândul lor nu ştiu căror frăţii sau comunităţi ascunse, în spatele cărora se acund alte şi alte posibile scenarii şi actori. „Stăpânii Universului”, aşa-numiţii lideri financiari ai lumii, au apărat recent, la Washington, „maşina” care îi îmbogăţeşte pe ei şi care îi sărăceşte pe ceilalţi, iar Bush, cel mai nereuşit preşedinte al SUA, consideră că lucrurile pot continua aşa cum sunt acum, adică marile corporaţii să rămână la fel, mari şi cu mii de angajaţi.

Pierderile pot beneficia în continuare de cecuri în alb de la bugetele naţionale. Mii de oameni au protestat în 15 noiembrie în mai multe oraşe din Spania împotriva „iluziei” crizei economice şi au cerut un tratament dur pentru băncile falimentare, care pe de-o parte primesc subvenţii de la stat şi de alta confiscă locuinţele rău-platnicilor.

„Criza economică internaţională dovedeşte faptul că banii sunt o iluzie”, spunea de curând Papa Benedict al 16 – lea şi banii asta sunt, până la urmă, o minciună. Şi tot ceea ce facem în viaţă este să alergăm după ei, cu speranţa că îi putem ajunge din urmă şi apoi ne putem odihni şi putem savura clipele petrecute în această lume. Dacă banii sunt o iluzie, atunci şi criza nu este decât o iluzie. Trăim aşadar momente istorice, dar totuşi istoria momentului cine o trăieşte?

+++...

Votez, deci exist

Suntem pe cale să trăim un fapt extraordinar: anexarea diasporei la România. Acest lucru se va produce prin aplicarea primului vot uninominal care se pregăteşte să „aterizeze” şi în diaspora, unde românii sunt chemaţi la urne cu jumătate de gură.

Asta se înţelege din felul în care va fi organizat votul uninominal în străinătate, unde românii vor putea vota doar o mână de parlamentari. În total 6. Românii din Spania vor împărţi împreună cu cei din Italia şi din celelalte ţări din Uniunea Europeană şi din Europa geografică, 1 deputat şi 1 senator.

Conştienţi de importanţa acestui moment, toate comunităţile şi minorităţile etnice din Europa de naţionalitate română au pus pe masă câte o candidatură. Aşa că la Senat, unde senatorul reprezentant al diasporei europene va fi ales de întreaga Europă, sunt doar 6 candidaţi din partea principalelor partide din România. La Camera Deputaţilor, însă, se poate organiza un campionat european cel puţin, pentru că sunt 24 de candidaţi. Pe lângă principalele partide din România s-au înscris la vot şi etniile. Pentru minorităţi miza este foarte mare. Dacă în 30 noiembrie va cântări mai mult votul saşilor stabiliţi în Germania sau cel al ungurilor români care trăiesc în Ungaria, atunci putem vedea drept reprezentant al românilor din diaspora un etnic german sau ungur – ceea ce ar fi legal, însă nu ar îndeplini criteriul de reprezentativitate a românilor din Europa. Chiar şi între românii din Spania şi Italia există unele diferenţe la nivelul problemelor din ţările de adopţie, darămite între primii si saşii din Germania.

Nu mică le va fi surpriza alegătorilor să vadă pe buletinul pentru Camera Deputaţilor candidaţi din partea formaţiunilor politice ale ruşilor lipoveni, armenilor, grecilor, evreilor, italienilor, albanezilor, macedonenilor, cehilor, slovacilor, turcilor, bulgarilor şi romilor sau croaţilor ori rutenilor. Şi ei sunt în drept să fie reprezentaţi în Parlament, însă la fel ca în ţară pentru 70.000 de alegători ar trebui să existe 1 deputat.

În cazul Spaniei ar trebui să putem alege, proporţional cu numărul românilor de aici, 10 deputaţi şi 5 senatori. Din păcate însă, clasa politică românească este mai nepregătită pentru aceste alegeri decât votanţii. Pentru că diaspora este o ţintă greu de atins de orice partid politic, atunci colegiile uninominale au fost lărgite intenţionat, iar acum lupta pentru posturile de parlamentar din diaspora se dau între persoane care nu au reuşit să ocupe un loc în colegiile din ţară. Majoritatea candidaţilor sunt total necunoscuţi românilor de afară, ba mai mult, candidatura într-un colegiu din străinătate poate fi considerată ultima soluţie pentru politicieni ca Ana Birchall care, de la colegiul uninominal din Vaslui a fost lăsată să candideze în colegiul SUA şi Canada, după presupusul scandal sexual .

În aceste condiţii este normal ca politicienii să fugă de diaspora, mai ales că diferenţele geografice dintre colegiile din ţară şi cel din străinătate impun nişte costuri prea mari pentru campania electorală. Candidaţii sunt nevoiţi să se facă cunoscuţi în aproape 30 de ţări, într-un timp record. Din această cauză ne putem aştepta la o campanie electorală destul de săracă în contacte cu alegătorii. Cu toate acestea nu trebuie uitată importanţa evenimentului pentru democraţia din România şi pentru participarea efectivă a românilor din străinătate la schimbarea ţării.

Dacă în anii următori, românii din străinătate vor fi incluşi într-o evidenţă electorală în cadrul ambasadelor şi dacă vor putea vota prin poştă, atunci se va putea spune că toţi românii există. Până atunci însă, ca şi până la aceste alegeri uninominale, românii vor continua să „nu existe”.

Votul uninominal, aşa imperfect cum se aplică în străinătate, este primul pas pentru apariţia unei clase politice mai curată din punct de vedere moral şi mai responsabilă în ceea ce priveşte misiunea legislativului.

Posibilitatea de a alege pe cineva din rândul comunităţii a creat în sfârşit oportunitatea ca românii din străinătate să participe efectiv la viaţa politică a României. Se poate ca românii să nu-şi dea seama de importanţa momentului, până când aceşti viitori parlamentari ai diasporei nu vor fi văzuţi efectiv în slujba românilor din diaspora. Atunci, probabil că vom înţelege şi vom simţi cu adevărat că România nu a încetat niciodată să fie ţara noastră şi chiar dacă am plecat dintre graniţele sale, în continuare, suntem implicaţi în transformarea ei. Votul uninominal este şi un vot geografic, care anexează la viaţa politică şi socială din România şi diaspora română.

+++...

Telecomanda schimbării

Trăim cu gândul la România şi asta... ne mânâncă tot timpul şi toţi nervii. Încă de acum câteva luni eram cu toţii surprinşi de atmosfera prea electorală care se trăieşte în România şi care acum se trăieşte în mijlocul „liniştitei” noastre comunităţi iberice.

Votul uninominal al românilor din străinătate a căpătat o altă valoare şi drept urmare candidaţii au început deja să-şi facă apariţia pe tarlaua noastră şi se pregătesc să ne anunţe că anul acesta, luna cadourilor şi a promisiunilor este noiembrie.

Posibilitatea de a alege omul şi nu lista, scoasă până acum la vânzare cu neruşinare de liderii partidelor politice din România, pentru orice bişniţar cu benzină sau ţigări, invită la speranţă. Adică ne poate îmbia să credem că lucrurile se schimbă şi noi suntem cei care facem asta. Numeroase voci, avizate şi neavizate, au criticat implementarea acestui vot care ar trebui să termine cu dictatura politicii de club şi să permită, odată pentru totdeauna, apariţia valorilor în politică. Acum, când o campanie electorală se poate derula pe o suprafaţă geografică mică şi când costurile campaniei sunt reduse la dimensiunile colegiului uninominal, practic oricine se poate încumeta să intre în politică ca independent sau ca formaţiune politică. Mă întreb, oare cum ar arăta un parlament format dintr-o majoritate independentă?

Inocenţa tâmpă a politicienilor actuali, dinozaurii noştri de toate zilele, stă în faptul că, fără să-şi dea seama, au semnat propria dispariţie. Politica redevine iar a cetăţenilor şi se întoarce la misiunea ei iniţială, aceea de a servi oamenii care au creat ideile.

S-a spus că România nu este pregătită pentru votul uninominal şi aşa este. Probabil că acesta va fi ultimul scrutin în care vom vedea figuri politice care candideaza în regiuni în care nu au mai călcat înainte. Va fi interesantă reacţia votanţilor în momentul în care vor trebui să aleagă între un vecin sau consătean şi un „figurant” politic.

Cine ştie dacă nu cumva aceste alegerile vor reduce din gaşca de partide „căpuşă” sau „balamale” care de 20 de ani nu fac decât să saboteze ţara prin dorinţa lor de supravieţuire cu orice preţ.

România are nevoie de schimbare, la fel cum noi am ales să ne schimbăm modul de viaţă prin emigrare. De aceea cred că acum, poate mai mult ca oricând, votul nostru contează. Dictonul că cine nu votează nu contează înseamnă mai mult decât atât. Cine nu votează, cine nu se exprimă, cine nu se opune, cine nu se autodepăşeşte este complice la situaţia revoltătoare pe care o trăiesc familiile noastre în România.

Nu ştiu cine poate spune că România avansează,  când de fapt întâmplările cotidiene te fac să te apuci cu mâinile de cap şi să înnebuneşti. Exemplul meu preferat pentru o astfel de situaţie: Michael Douglas în „Falling”, unde joacă rolul unui proiectant militar care cedează presiunii sociale şi îşi ascultă conştiinţa, terminând prin a fi ucis cu dreptatea în mână.

Nu ştiu cine poate afirma că nu-l interesează politica în România, dacă între timp părintele său trebuie să-şi cumpere propriile medicamente atunci când este internat în spital pentru „tratament”, sau atunci când este trimis să-şi facă analize la cabinetul privat al medicului. Cum să rămâi calm, când aceleaşi medicamente pentru un bolnav costă în Spania 4 euro pe lună, iar în România, 50 de euro pentru jumătate de lună? Apoi, spitalele româneşti care arată ca nişte măcelării murdare şi pline de mirosuri repingătoare... Altcineva îmi povestea deunăzi că a plătit 150 de lei pentru 3 analize de sânge la spitalul public, în România, şi că frica cea mai mare pe care a avut-o a fost să nu ia vreo boală.

Câţi bătrâni dau toţi banii pe medicamente şi se încălzesc cu bricheta în România anului 2008, cu tot cu impresionanta ei „creştere economică”? Cum ar putea să nu ne intereseze politica? Cum am putea continua să ne lăsăm batjocoriţi de aceleaşi lichele care de 20 de ani se bronzează la soarele permisiv şi frivol al „democraţiei româneşti”? Cum se poate vorbi oare despre România actuală ca despre o altă ţară, când de fapt e aceeaşi fundătură din care am scăpat acum câţiva ani? Nimic nu s-a schimbat. Ceea ce se vede este poleiala şi mirajul pe care ni-l alimentăm cu toţii, in speranţa că ţara noastră va redeveni mai curând a noastră!

Cum se poate concepe ca un miliţian, şef de poliţie rutieră într-un important oraş din judeţul Sibiu, să ia la rost, cu tipica nesimţire arogantă a imbecililor fuduli, rudele neconsolate ale unui tânăr mort într-un accident rutier brutal, pe şoselele la fel de brutale ale României: De ce n-aţi venit până acum?

Nimic nu s-a schimbat..., dar se poate schimba şi noi, românii care am avut curajul prostesc de a emigra, de a nu mai îndura, de a nu mai avea speranţe deşarte, noi putem schimba România, chiar şi de la distanţă. Noi suntem schimbarea şi România se schimbă datorită nouă şi celorlalţi care se revoltă şi celor care nu mai dau şpagă. Să nu lăsăm, aşadar, din mână „telecomanda schimbării” şi să alegem ceva pentru un viitor mai bun, mergând la vot în 30 noiembrie.

Românii din Spania nu pot vota cu toţii, pentru că nu beneficiază de posibilitatea votului prin poştă, iar în cele 20 de secţii de votare vor încăpea doar câteva mii de oameni. Să le demonstrăm politicienilor români care au vrut să ne excludă de la acest scrutin, permiţându-ne să alegem doar 4 deputaţi şi 2 senatori pentru 3 milioane de români, că vrem să schimbăm România şi că minciuna şi furtul legal s-au terminat. Să umplem secţiile de votare la refuz, chiar dacă ar fi să votăm nul, doar ca să transmitem un semnal foarte clar din diaspora: Ne interesează România!

+++...

Rostul politic al diasporei

Nici un partid din România nu deţine în acest moment o strategie viabilă pentru diaspora, ca să nu mai vorbim despre strategiile de guvernare pe care nu le nimeresc de atâţia ani. Oamenii politici actuali sunt lipsiţi de capacitatea intelectuală şi morală pentru a putea elabora o strategie credibilă sau o politică fundamentată pe informaţii reale.

Dacă un partid promite 20 de mii de euro pentru fiecare român care se va întoarce acasă, guvernul şi parlamentul dau măriri de salarii cu 50% şi măresc pensiile parlamentarilor, în condiţiile în care criza economică stă să explodeze şi la noi, iar leul a căzut la nivele apropiate de anul 2004, când 1 euro era 4,13 lei.

De 20 de ani, partidele politice din opoziţie şi de la guvernare au dovedit că sunt conduse de oameni lipsiţi de idei. De aceea, în 2008, suntem încă o ţară cu o productivitate slabă, cu o competitivitate externă inexistentă şi cu o cheltuială enormă în importuri.

Apropierea campaniei electorale, însă, dă pe faţă şi mai mult lipsa de maturitate şi de curaj a clasei politice care nu vrea decât să guverneze, cu orice preţ, plătit însă de noi contribuabilii.

Partidele politice româneşti nu au o pepinieră de persoane şi personalităţi pe care să le îngrijească, să le pregătească şi cărora să le insufle respectul şi responsabilitatea faţă de doctrina de partid şi faţă de cuvântul dat electoratului. Nu pot face asta pentru că liderii actuali ai partidelor româneşti sunt produsul unei culturi care nu se bazează pe respectul faţă de contractul social şi gândesc într-un mod foarte păgubos, care stă bazat pe rezultate imediate, indiferent dacă deseori sunt nevoiţi să-şi trădeze doctrina.

Clasa politică este produsul societăţii civile şi viceversa. Ceea ce nu ştim este cine a fost primul, oul sau găina. Aceasta este imaginea fidelă a ceea ce suntem acum după aproape 20 de ani de democraţie: un popor cu o identitate surpată de acuzaţii, culpă şi scârbă într-o ţarină fără stăpâni. Am devenit pragmatici în cel mai dăunător sens al cuvântului, pentru că responsabilitatea şi identitatea noastră colectivă ni se par poveri, şi nu mijloace de progres social.

Condamnarea comunismului la români s-a făcut în 1989 când ne-am lepădat de tot ceea ce ne lega ca indivizi, din teama de a nu rămâne încă sub imperiul doctrinar al socialismului. Acum când Europa este guvernată de partide care au la bază doctrina socialistă, indiferent dacă sunt de dreapta sau de stânga, noi imităm pragmatismul subcultural american, total nepotrivit pentru noi, şi care vine dintr-o ţară în care guvernează alternativ două partide de dreapta cu pseudonime socialiste.

Nu există un model autohton al societăţii româneşti sau dacă a existat nu a fost reabilitat şi nimeni nu face eforturi reale pentru a-l crea.

Totuşi, lucrurile se pot schimba curând odată cu „infuzia” de conştiinţă socială pe care o reprezintă întoarcerea românilor acasă. Rolul diasporei este astăzi mai mult ca oricând acela de a reînvia morala unei societăţi care aşteaptă să fie resuscitată şi căreia românii „şcoliţi” în ţările democratice trebuie să-i imprime ritmul necesar unei evoluţii sănătoase. De aceea, politicienilor români actuali, cea mai mare piedică în calea modernizării României, le este frică de votul diasporei şi de aceea nu au nici o strategie nici pentru românii plecaţi şi nici o politică reală pentru cei de acasă.

De teama propiului sfârşit, dinozaurii din parlament şi-au mărit cu o neruşinare de necrezut pensiile şi au dat uitării subiectul eliminării imunităţii parlamentare.

Supremaţia politicii româneşti actuale rezidă în alimentarea zilnică a opiniei publice cu subiecte şi dispute neesenţiale. Apoi, lipsa de maturitate a găştii politice care o sa ceară votul la 30 noiembrie se mai vede şi în nestatornicia privind respectarea regulilor jocului. Dezbaterile sterile şi susţinătorii uneia sau altei cauze pierdute umplu paginile de opinie din principalele cotidiane referitor la votul uninominal. Indiferent dacă este aplicat în cea mai potrivită formă sau nu, votul uninominal rămâne singura soluţie pentru depurarea clasei politice şi va atrage inevitabila reforma a felului în care se face politică în România.

N-aş putea să trec cu vederea iniţiativa guvernului de a îmunătăţi imaginea românilor din Spania cu o campanie de publicitate, asortată pe alocuri cu alte evenimente organizate în stil publicitar, dar care ar trebui să fie mai mult decât atât. Campania „Români în Europa” este la fel ca şi guvernul care a gândit-o: superficială. Iniţiativa este de lăudat, pentru că de câţiva ani buni se simţea nevoia unei campanii, poate nu neapărat de imagine, însă acum şi momentul şi felul în care se face este prost. Campania a fost lansata recent la ambasada României de la Madrid şi se vede de la o poştă că a fost făcută în grabă, mai ales pentru că multe dintre punctele de pe agenda campaniei nu erau definitivate. Un alt aspect negativ este acela că graba care se vede a fost imprimata desigur de calendarul electoral, un fapt destul de grav dacă ne gândim că cele 3,5 milioane de euro sunt bani publici. De asemenea, lansarea campaniei a ridicat multe critici din partea forumiştilor care spun clar: luaţi-vă ţiganii şi delincvenţii şi o să vă îmbunătăţiţi imaginea. De altfel, ţiganii lipsesc cu desăvârşire din sporturile publicitare şi din toată imaginea promovată de guvernul României. De altfel, acţiunea a fost catalogată deja drept o „campanie pentru românii albi”. Deci, pe lângă superficial, „Hola soy rumano” este şi rasist. Să sperăm însă că acţiunea guvernului României îşi va atinge ţelul de a îmunătăţi imaginea românilor prin reclame, căci adevărata campanie care priveşte reducerea delincvenţei româneşti în Spania şi reintegrarea ţiganilor care trăiesc în mizerie la marginea Madridului nu va fi făcută prea devreme.

Probabil că soluţiile se vor găsi şi pentru românii din Spania şi pentru cei de acasă atunci când Forumurile şi Congresele Românilor din întreg sistemul solar se vor ocupa efectiv de ele şi nu doar de aplauzele gratuite pe care le servesc de fiecare dată când apare în preajmă vreun preşedinte de stat sau un alt politician preocupat doar de soarta politică a diasporei. Românii care au emigrat şi au reuşit sunt cei mai buni politicieni pe care îi avem.

Publicat in Roman in Lume - 8 octombrie 2008

+++...

Demagogia naţionalismului pornografic

Mi-e frică de aceia care cred doar în ei înşişi şi nimic nu le poate clinti această credinţă. Fanatismul nejustificat faţă de propria persoană şi dorinţa de a înălţa o apartenenţă la un popor, care nu e cu nimic mai presus sau mai prejos decât orice trib, mi se par simptomele periculoase ale metastazei ireversibile a ignoranţei.
Istoria filozofiei şi, în general, istoria umanităţii este o consemnare fidelă a îndrăznelii, insolenţei, rebeliunilor individului faţă de tradiţia colectivă. Societatea, aşa cum există ea acum, a apărut şi continuă să fie, în fond, forma primitivă de asociere a indivizilor în scopul apărării faţă de un mediu ostil şi necunoscut. Aşadar, colectivul este apărarea indivizilor şi este tranchilizantul angoasei generate de trauma existenţei. A exista înseamnă a suferi. Conştiinţa suferinţei este insuportabilă şi de aceea, individul caută eliberarea sau ... uitarea.

Suntem conştienţi că nu putem trăi în afara societăţii, dar suntem la fel de conştienţi că existenţa în colectiv este un compromis făcut cu autocunoaşterea. Adică pentru a trăi în grup trebuie să renunţăm câteodată la „a ne cunoaşte pe noi înşine”. Marele gânditor contemporan Horia Roman Patapievici analizează în cartea sa „Omul recent” tocmai tragedia omului modern, care constă într-o existenţă lipsită de semnificaţii profunde, într-o păstrare a stării anestezice de om modern, captiv între obligaţiile şi dorinţele lumii actuale. Un om recent este un om care şi-a uitat esenţa sa de „creatură a lui Dumnezeu”. Însă, omul recent este acum fiecare dintre noi. Omul actual este subjugat unei vieţi presărate cu premii la fiecare secundă în schimbul vitalităţii sale, în schimbul timpului său. Societatea de consum, care a devenit un monstru devorator de indivizi, este realitatea zilelor noastre. Dezmăţul dorinţei uşor de satisfăcut ne face să trăim între milioane de pungi de plastic, telefoane mobile pentru fiecare, pensii private, ameninţări teroriste şi certuri ruso-americane, între măriri de pensii şi creşteri ale inflaţiei, între infarctul imobiliar şi escaladarea preţului petrolului. Trăim o succesiune nebună de spaime şi explozii de fericire materială. Într-o astfel de lume, în care cu toţii mâncăm aceleaşi alimente injectate cu cine ştie ce E-uri, aceleaşi mere din Argentina sau din Italia, aceeaşi carne de vacă ... nebună şi în care cu toţii suntem nişte consumatori cu drept de vot asupra marionetelor mânuite de cei care ne asigură consumul, nu ne rămâne decât să ne lăsăm pradă ignoranţei colective.

Angoasele au dispărut. Frica de o dispariţie subită a echilibrului material actual ne face să ne afundăm şi mai mult în realitatea imediată, în acest vârtej, în care timpul se topeşte în acest ACUM al desfătării simţurilor. Suferinţa existenţială se ascunde sub uitarea cotidiană. Ne simţim bine îngropând-o în adâncurile subconştientului nostru şi ca să o afundăm şi mai jos suntem împinşi de sentimentul de autoconservare să ne găsim justicări şi mituri moderne, pentru momentele lipsite de substanţă ale existenţei noastre. Omul recent, adică noi cei care trăim într-o lume reală, dar confecţionată în acelaşi timp din simţiri care se găsesc la supermarket sau în utopia reclamelor publicitare, este creaţia noastră, care a apărut datorită luptei constante a individului cu societatea.

Istoria umanităţii este o înşiruire de acte de sabotaj ale individului faţă de siguranţa iluzorie a comunităţii. Filozofiile orientale arată drumul individului spre eliberare, niciodată pe cel al mulţimii, începând cu acceptarea faptului că nu controlăm nimic, dar că avem această iluzie extraordinară care ne face să ne avântăm în această lume ca nişte kamikaze inconştienţi şi curajoşi. Spaimele omului primitiv nu au dispărut niciodată, iar noi le avem în continuare în adâncul fiinţei noastre şi uneori le simţim cu toată puterea conştiinţei. Atunci când simţim că totul este deşertăciune, vorba Ecleziastului, şi că nimic nu e nou sub soare, trăim adevărata apartenenţă la rasa umană. Între timp, însă, încercăm s-o anulăm cu apartenenţele naţionale, regionale sau culturale, ca să ne autodeclarăm descendenţi ai zeilor moderni. Conştiinţa colectivă şi cea individuală sunt două planuri care uneori se suprapun, iar alteori se contrazic. Atunci când acestea se contrazic apar geniile care sunt atacate de ignoranţa celorlalţi. De-a lungul istoriei, societatea a fost sabotată şi modernizată în acelaşi timp de insolenţele şi dizidenţa indivizilor care au vrut să schimbe tradiţia.

Dacă vorbim de această luptă, urmărim de ceva vreme spectacolul diversiunii, dirijat de corifeii unor televiziuni româneşti. Unul dintre acte îl priveşte chiar pe Patapievici şi pe cei care astăzi îl atacă pentru că la un moment dat şi-a exprimat dispreţul faţă de români, într-una din primele sale cărţi publicate. În consecinţă, nu poţi decât să te simţi revoltat de reacţiile viscerale ale prezentatorilor unor televiziuni, captivi şi ei în „cutia proştilor”, care promovează doar interesele politice camuflate ale patronatului. Povestea cu presa românească o ştie toată lumea: e liberă ... de orice responsabilitate! Oricine are un „organ” mass media are dezlegare la orice, pentru că presiunea mediatică este cheia succesului în societatea românească.

Ceea ce nu înţeleg unii foşti tovarăşi şi viitori foşti domni este că un artist sau un gânditor are dreptul să se exprime la fel ca oricare alt cetăţean al României. Ecoul cuvintelor sau operelor sale poate deranja într-adevăr, dar tocmai acesta este scopul. Artiştii şi intelectualii noştri sunt conştiinţa noastră. Sunt singura noastră armă împotriva autosuficienţei şi ignoranţei naţionaliste. Avem nevoie de un artist să ne deseneze un preş cu harta României conturând un vagin, atunci când realitatea o cere. Ceea ce nu vor laptopiştii şi alţi mercenari, josnici prin mijloace şi scopuri, ai bandelor rivale din politică este ca noi prostimea să ne putem trezi? Ei vor să continuăm înfundaţi în mocirla naţionalismului ieftin şi lipsit de temei, căci astfel mogulii şi comisionarii marilor partide îşi pot încheia afacerile liniştiţi sub paravanul declaraţiilor de patriotism. Cum zicea Oscar Wilde: „patriotismul este virtutea depravaţilor” sau altfel spus „în numele patriei, nouă ni se permite orice”.

Orice concesie făcută sentimentelor efuzive de naţionalism este o măsură de protecţie şi o fugă din calea autocriticii. Ascunderea în faţa problemelor sau invocarea naţionalismului sau originilor ca să scăpăm de responsabilităţi este la îndemâna popoarelor lipsite de simţ şi tradiţie democratică. La popoarele saxone, naţionalismul este temperat de responsabilitatea individului faţă de colectiv, dar şi invers. La noi, însă, o critică adusă mamutului social poate însemna expulzarea celui care trage un semnal de alarmă. Şi să nu uităm că în ultimii 18 ani, iluzia că suntem mai degrabă români decât cetăţeni, propagată de securiştii politici, ne-a determinat să ne spargem capetele cu ungurii la Târgu Mureş şi să acceptăm găluşca lui Iliescu că Regele Mihai era un agent destabilizator în 1990 şi că de aceea i-a refuzat accesul în ţară. Apoi, sloganurile de genul „noi nu ne vindem ţara”, strigate de liderii FSN în anii 90 de pe TAB-uri înconjurate de muncitori orbiţi şi flămânzi, au prilejuit ca ţara s-o „privatizeze” dânşii, politicienii fătaţi de marea formaţiune neocomunistă FSN şi tot noi, poporanii, le-am permis şi chiar i-am ajutat să trimită înapoi Dreapta proaspăt sosită din exil. Toate astea le-am permis noi, pentru că de fiecare dată am crezut vorbele unor tribuni isterici şi corupţi.

În numele naţionalismului, această apartenenţă întâmplătoare la un colectiv sau o naţiune au fost închişi oameni, au fost arşi de vii sau schingiuiţi ca să nu deschidă ochii prostimii. Asta se petrece în acest moment, în care orice acţiune a Institutului Cultural Român, condus de Patapievici, este urmărită cu lupa de maeştrii iluziei naţionaliste de ocazie. Patapievici este un gânditor fără rival între detractorii săi, care sunt de fapt nişte lichele lipsite de respect faţă de poporul român, pe care îl ridică atâta în slăvi. Nu mă îndoiesc de patriotismul lui Patapievici, tocmai pentru că suferă, aşa cum deunăzi suferea Cioran pentru o Românie pe care ajunsese să o urască după ce o iubise până la disperare. Să crezi astăzi că un intelectual de talia lui Patapievici este anti-român sau că a avut simţiri anti-româneşti vreodată înseamnă să-ţi dai de gol ignoranţa şi lipsa de viziune. Oamenii ca Horia Roman Patapievici nu sunt doar o valoare „naţională” (dacă vrem să cădem şi noi în onanismul demagogiei naţionaliste), ci sunt spirite universale care ne oferă şansa să vedem dincolo de gardul prostiei regionale. De aceea, atunci când un artist sau un filozof român ne înjură sunt liniştit, pentru că îmi dau seama că mai e cineva printre noi care se preocupă pentru autosuficienţa ignorantă în care ne lăfăim zilnic. Totuşi, invazia murdăriei politice în spaţiul spiritual al tuturor mi se pare de neiertat, iar cel mai surprinzător lucru este acela că valorile pot fi puse la îndoială acum de oricine într-o ţară care se vrea modernă şi luminoasă. Unii s-au apucat să-l citească pe Patapievici doar când au văzut că reprezintă intelectualitatea pro-Băsescu, iar un conflict dialectic între Patapievici, un spirit liber, şi mercenarii presei româneşti este inutil şi imposibil. Să ne amintim de sfatul Mântuitorului către Apostoli: „Nu aruncaţi mărgăritarele voastre porcilor!”. +++...